Ce este ADHD?

Conform Asociației Americane de Psihiatrie ADHD este

“Tulburarea cu deficit de atenție/hiperactivitate (ADHD) este una dintre cele mai frecvente tulburări mintale care afectează copiii. Simptomele ADHD includ neatenția (neputința de a menține concentrarea), hiperactivitatea (mișcare excesivă care nu se potrivește cu situația) și impulsivitate (acte pripite care apar în momentul de față fără gânduri). ADHD este considerată o tulburare cronică și se știe că are impact asupra individului în multe aspecte ale vieții sale, inclusiv realizările academice și profesionale, relațiile interpersonale și funcționarea zilnică (Harpin, 2005). ADHD poate duce la o stimă de sine și o funcție socială scăzute la copii atunci când nu este tratat corespunzător (Harpin și colab., 2016). Adulții cu ADHD pot experimenta o valoare de sine scăzută, sensibilitate la critici, și o autocritică crescută, care poate decurge din niveluri mai ridicate de critică de-a lungul vieții (Beaton, et al., 2022). 

Se estimează că 8,4% dintre copii și 2,5% dintre adulți au ADHD (Danielson, 2018; Simon, et al., 2009). ADHD este adesea identificat pentru prima dată la copiii de vârstă școlară din cauza problemelor manifestate în mediul academic. Este mai frecvent diagnosticată la băieți decât la fete, având în vedere diferențele în ceea ce privește modul de prezentare a simptomelor. Cu toate acestea, acest lucru nu înseamnă că băieții sunt mai susceptibili de a avea ADHD. Băieții tind să prezinte hiperactivitate și alte simptome de externalizare, în timp ce fetele tind să aibă inactivitate.

Simptome și diagnostic

Mulți copii pot avea dificultăți să stea nemișcați, să-și aștepte rândul, să fie atenți, să fie agitați și să acționeze impulsiv. Cu toate acestea, copiii care îndeplinesc criteriile de diagnostic pentru ADHD diferă prin faptul că simptomele lor de hiperactivitate, impulsivitate, organizare și/sau neatenție sunt considerabil mai mari decât cele așteptate pentru vârsta sau nivelul lor de dezvoltare. Aceste simptome duc la suferințe semnificative și provoacă probleme acasă, la școală sau la serviciu și în relații. Simptomele observate nu sunt rezultatul faptului că un individ este sfidător sau nu este capabil să înțeleagă sarcinile sau instrucțiunile.

Există trei tipuri principale de ADHD:

• tipul predominant neatent.
• tipul predominant hiperactiv/impulsiv.
• tipul combinată.

Un diagnostic se bazează pe prezența simptomelor persistente care au apărut pe o perioadă de timp și sunt vizibile în ultimele șase luni. În timp ce ADHD poate fi diagnosticat la orice vârstă, această tulburare începe în copilărie. Când se ia în considerare diagnosticul, simptomele trebuie să fie prezente înainte ca individul să împlinească vârsta de 12 ani și trebuie să fi cauzat dificultăți în mai multe situații. De exemplu, simptomele nu pot apărea doar acasă.

Tipul neatent

Neatent se referă la provocările legate de a rămâne în sarcină, concentrarea și organizarea. Pentru un diagnostic al acestui tip de ADHD, șase (sau cinci pentru persoanele care au 17 ani sau mai mult) dintre următoarele simptome apar frecvent:

• Nu acordă o atenție deosebită detaliilor și face greșeli neglijente în sarcinile școlare sau la locul de muncă.
• Are probleme în a rămâne concentrat pe sarcini sau activități, cum ar fi în timpul prelegerilor, conversațiilor sau lecturii lungi.
• Nu pare să asculte când i se vorbește (adică, pare să fie în altă parte).
• Nu respectă instrucțiunile și nu încheie temele școlare, treburile sau sarcinile de serviciu (poate începe sarcini, dar își pierde rapid concentrarea).
• Are probleme în organizarea sarcinilor și a muncii (de exemplu, nu gestionează bine timpul; are o muncă dezordonată, dezorganizată; ratează termenele limită).
• Evită sau nu îi plac sarcinile care necesită un efort mental susținut, cum ar fi pregătirea rapoartelor și completarea formularelor.
• Pierde adesea lucruri necesare sarcinilor sau vieții de zi cu zi, cum ar fi actele școlare, cărțile, cheile, portofelul, telefonul mobil și ochelarii de vedere.
• Este ușor distras.
• Uită de sarcinile zilnice, cum ar fi să facă treburi și să facă comisioane. Adolescenții mai în vârstă și adulții pot uita să întoarcă apelurile telefonice, să plătească facturile și să păstreze programările.

Tipul hiperactiv/impulsiv

Hiperactivitatea se referă la mișcarea excesivă, cum ar fi agitația, energia excesivă, lipsa locului și logoreea. Impulsivitatea se referă la deciziile sau acțiunile luate fără a se gândi la consecințe. Pentru un diagnostic al acestui tip de ADHD, șase (sau cinci pentru persoanele care au 17 ani sau mai mult) dintre următoarele simptome apar frecvent:

• Se frământă, își mișcă mâinile sau picioarele sau se mișcă continuu pe scaun.
• Nu poate sta așezat (în clasă, la locul de muncă).
• Aleargă sau urcă acolo unde este nepotrivit.
• Este incapabil să se joace sau să facă activități de divertisment în liniște.
• Este întotdeauna „în mers”, ca și cum ar fi condus de un motor.
• Vorbește prea mult.
• Răspunde înainte ca o întrebare să fie terminată (de exemplu, poate termina propozițiile oamenilor, abia așteaptă să vorbească în conversații).
• Are dificultăți în a-și aștepta rândul, cum ar fi în timp ce așteaptă la coadă.
• Întrerupe sau este intruziv cu ceilalți (de exemplu, întrerupe conversații, jocuri sau activități sau începe să folosească lucrurile altora fără permisiune). Adolescenții mai în vârstă și adulții pot prelua ceea ce fac alții.

Tipul combinat

Acest tip de ADHD este diagnosticat atunci când sunt îndeplinite ambele criterii atât pentru tipul de neatenție, cât și pentru cel hiperactiv/impulsiv.

ADHD este de obicei diagnosticat de către furnizorii de sănătate mintală sau furnizorii de asistență medicală primară. O evaluare psihiatrică va include o descriere a simptomelor de la pacient și îngrijitori, completarea scalelor și chestionarelor de către pacient, îngrijitori și profesori, istoricul psihiatric și medical complet, istoricul familial și informații despre educație, mediu și educație. Poate include, de asemenea, o trimitere pentru evaluare medicală pentru a exclude alte afecțiuni medicale.

Este important de reținut că mai multe afecțiuni pot imita ADHD, cum ar fi tulburările de învățare, tulburările de dispoziție, anxietatea, consumul de substanțe, leziunile capului, afecțiunile tiroidiene și utilizarea unor medicamente precum steroizii (Austerman, 2015). ADHD poate coexista, de asemenea, cu alte afecțiuni de sănătate mintală, cum ar fi tulburarea de opoziție sfidătoare sau tulburarea de conduită, tulburările de anxietate și tulburările de învățare (Austerman, 2015). Astfel, o evaluare psihiatrică completă este foarte importantă. Nu există teste de sânge specifice sau imagistică de rutină pentru diagnosticul ADHD. Uneori, pacienții pot fi îndrumați pentru teste psihologice suplimentare (cum ar fi teste neuropsihologice sau psihoeducaționale) sau pot fi supuși unor teste computerizate pentru a evalua severitatea simptomelor.

Cauzele ADHD

Oamenii de știință nu au identificat încă cauzele specifice ale ADHD. Deși există din ce în ce mai multe dovezi că factorul genetic contribuie la ADHD și mai multe gene au fost legate de tulburare, nicio genă specifică sau combinație de gene nu au fost identificate drept cauza tulburării. Cu toate acestea, este important de menționat că rudele persoanelor cu ADHD sunt adesea afectate. Există dovezi ale diferențelor anatomice în creierul copiilor cu ADHD în comparație cu alți copii fără această afecțiune. De exemplu, copiii cu ADHD au un volum redus de materie cerebrală gri și albă și demonstrează o activare diferită a regiunii creierului în timpul anumitor sarcini (Pliszka, 2007). Studii suplimentare au indicat că lobii frontali, nucleul caudat și vermisul cerebelos ai creierului sunt afectați în ADHD (Tripp & Wickens, 2009).

Tratament

Tratamentul ADHD cuprinde de obicei o combinație de terapie și medicație. La copiii de vârstă preșcolară și cei mai mici, abordarea de primă linie recomandată include strategii comportamentale sub formă de instruire în managementul părinților și intervenție școlară. Terapia de interacțiune părinte-copil (PCIT) este o modalitate de terapie bazată pe dovezi pentru a ajuta copiii mici cu ADHD și tulburare de opoziție sfidătoare.

Conform ghidurilor actuale, psihostimulanții sunt tratamente farmacologice de primă linie pentru gestionarea ADHD (Pliszka, 2007). 

Mulți copii și familii pot alterna între diferite opțiuni de medicație, în funcție de eficacitatea tratamentului și de tolerabilitatea medicamentului. Scopul tratamentului este de a îmbunătăți simptomele pentru a restabili funcționarea acasă și la școală.

ADHD și copiii de vârstă școlară

Profesorii și personalul școlii pot oferi părinților și medicilor informații care să ajute la evaluarea problemelor de comportament și de învățare și pot ajuta la instruirea comportamentală. Cu toate acestea, personalul școlii nu poate diagnostica ADHD, nu poate lua decizii cu privire la tratament sau nu poate cere ca un elev să ia medicamente pentru a merge la școală. Doar părinții și tutorii pot lua aceste decizii cu medicul specialist al copilului.

ADHD și adulți

Mulți copii diagnosticați cu ADHD vor continua să îndeplinească criteriile pentru tulburare mai târziu în viață și pot prezenta deficiențe care necesită tratament continuu (Pliszka, 2007). Cu toate acestea, uneori un diagnostic de ADHD este omis în timpul copilăriei. Mulți adulți cu ADHD nu își dau seama că au această tulburare. O evaluare cuprinzătoare include de obicei o revizuire a simptomelor trecute și actuale, un examen medical și istoric și utilizarea scalelor de evaluare a adulților sau a listelor de verificare. Adulții cu ADHD sunt tratați cu medicamente, psihoterapie sau o combinație. De asemenea, pot fi utile strategiile de management al comportamentului, cum ar fi modalitățile de a minimiza distracția și de a crește structura și organizarea, precum și sprijinul din partea membrilor familiei apropiate.”

References

• American Psychiatric Association. Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, Fifth Edition (DSM-5). 2013.
• Austerman J. ADHD and behavioral disorders: Assessment, management, and an update from DSM-5. Cleve Clin J Med. 2015 Nov;82(11 Suppl 1):S2-7.
• Beaton, D. M., Sirois, F., & Milne, E. (2022). Experiences of criticism in adults with ADHD: A qualitative study. PloS one, e0263366.
• Danielson, M.L., et al.Prevalence of Parent-Reported ADHD Diagnosis and Associated Treatment Among U.S. Children and Adolescents, 2016.Journal of Clinical Child & Adolescent Psychology, Volume 47, 2018 – Issue 2.
• Harpin VA. (2005). The effect of ADHD on the life of an individual, their family, and community from preschool to adult life. Arch Dis Child. 90 Suppl 1(Suppl 1):i2-7.
• Harpin V, Mazzone L, Raynaud JP, Kahle J, Hodgkins P. (2013). Long-Term Outcomes of ADHD: A Systematic Review of Self-Esteem and Social Function. J Atten Disord. 20(4):295-305.
• Pliszka S; AACAP Work Group on Quality Issues. Practice parameter for the assessment and treatment of children and adolescents with attention-deficit/hyperactivity disorder. J Am Acad Child Adolesc Psychiatry. 2007 Jul;46(7):894-921.
• Simon, V. , Czobor, P. , Bálint, S. , et al: :Prevalence and correlates of adult attention-deficit hyperactivity disorder: a meta-analysis.Br J Psychiatry194(3):204–211, 2009
• Tripp, G., Wickens, J.R. Neurobiology of ADHD. Neuropharmacology. 2009 Dec;57(7-8):579-89.
• Wolraich, M.L., Hagan, J.F.J., Allan, C., et al. Clinical Practice Guideline for the Diagnosis, Evaluation, and Treatment of Attention-Deficit/Hyperactivity Disorder in Children and Adolescents. 2019;144(4)

Articol dedicat tuturor copiilor, minuni ale acestei lumi, care au nevoie de la noi de prețuirea, iubirea și acceptarea neconditionate și, în mod special, „unicornului roz și pufos care scuipă curcubeu”!

Le mulțumesc micuților mei clienți cu recunoștință și prețuire nemărginite!