Omul produce răul așa cum o albină produce miere” spunea William Golding care și-a construit toată scrierea pornind de la premisa că omul se naște în esență rău.
Îmi vine des în minte o experiență din copilărie în care m-am alăturat unui grup de copii ce asmuțise prin fugă și gălăgie un câine asupra unei pisici absolut terifiate. Era un haos! Când m-am dezmeticit ce fac și m-am oprit, era deja prea târziu. Mi-am amintit sfatul mamei de a folosi ceea ce simt, după ce am săvârșit o faptă considerată rea, doar ca să repar ceea ce am stricat. Însă, în acest caz era tardiv. Am luat, totuși, corpul inert al micuțului animal cu lacrimile șiroind și am apelat la ultima soluție – magia scornită de mintea unui copil de 6 – 7 ani, care încă mai credea că pisica are nouă vieți și că apa vie poate reda una dintre vieți. A doua zi dis de dimineață, am dat buzna afară să verific dacă s-a rezolvat ceva și, într-adevăr, pisica nu mai era acolo. M-am liniștit pe moment, dar în sinea mea știam care era adevărul. Era atâta contradicție în mine, un copil care, de obicei, salva și ajuta ființele vulnerabile, nu le sacrifica de plăcere, încât mi-a fost prea rușine și frică să-i vorbesc mamei despre tărășenie.
Poate m-ar fi ajutat să procesez stresul resimțit, poate m-ar fi alinat bunătatea și înțelepciunea mamei, sau poate m-ar fi ajutat să fiu pedepsită atunci din furia ei, căci aș fi plătit, cumva, pentru fapta mea și vinovăția nu ar fi continuat să fie și azi un paznic veșnic treaz care îmi amintește recurent ce om rău sunt.
Partea aceea din mine, blocată în timp și spațiu, încă mai ține vinovată în mâini corpul micuț și inert al pisicii, după ce am ales să fiu asimilată de o alergare delirantă, teribilă și aducătoare de moarte. Încă îmi mai simt picioarele mișcându-se frenetic și corpul lovindu-mi-se de alte corpuri de copii din mulțime, încă mai simt lacrimile înodându-se sub bărbie.
Oare știam ce fac, căci nici nu prea vedeam din mulțime exact ce se întâmplă, sau doar pornisem cu adrenalina în față, absorbită de grupul de copii, inconștientă de urmări? Cine știe!? Par doar întrebări la care nu va exista niciodată răspuns și care ar putea hrăni mereu lupta mea internă între învinovățire și dezvinovățire…
Nu suntem exclusiv buni sau exclusiv răi, suntem doar oameni care fac tot felul de alegeri. Dacă am ține mai puțin cont de vinovăție, de ceea ce am stricat noi înșine cu alegerile făcute, sau a fost stricat din exterior în noi sau la noi și am pune mai mult accent pe ceea ce putem repara / face mai bine pentru noi și lume aici și acum și de aici înainte, poate alegerile noastre ulterioare ne-ar apropia mai mult de sinele nostru real. Altfel, vinovăția doar ne ține blocați în trecut, iar răzbunarea într-un sumbru plan de viitor.
[…]
Chiar dacă n-am putut să repar atunci, căci nu stă în puterea noastră umană să redăm viața și chiar dacă de-a lungul existenței mele am mai făcut alegeri, considerate de mine și / sau de alții ca fiind rele, am căutat mereu să urmez sfatul mamei centrat pe reparare și nu pe greșeală.
A TREIA CUGETARE a altcuiva
„Ce este infracțiunea?
Creăm reguli care să ne ghideze comportamentul, astfel încât să putem trăi liniștiți în preajma altor oameni, dar, uneori, viața noastră se opune regulilor; regulile par arbitrare și restrictive. Uneori, se creează un conflict între realitatea noastră internă și ceea ce societatea ne cere, ajungând să manifestăm reacții care ne dăunează nouă înșine, altor oameni sau mediului.
Infracțiunea este un punct de cotitură – uneori, suntem de o parte ca victime, alteori, suntem de cealaltă parte, ca infractori. Justiția înseamnă repararea acestei scindari, dar, uneori, mijloacele de reparare nu sunt clare, iar justiția pare imposibilă.
Statul este investit să protejeze oamenii, dar statul este o instituție formată din oameni: oameni care sunt supuși greșelii și părtinitori. Așa că, uneori, sistemul, conceput să ne protejeze, eșuează. Uneori, un sistem mai mare al destinului sau al circumstanțelor ne pune în situații dificile. Trebuie să facem alegeri dificile pe care alții nu le pot înțelege, sau ajungem în situația de a fi noi cei care nu pot înțelege de ce cineva a făcut ceea ce a făcut sau de ce trebuie să plătim prețul pentru acțiunile altcuiva.
Adesea, nu avem capacitatea de a face față haosului vieții. Adesea nu există nicio modalitate de a ne pregăti pentru șocuri și lovituri. Dar, dacă evităm permanent lucrurile care par prea greu de înfruntat, ne definim pe noi înșine prin ceea ce căutăm să evităm.
Nimeni nu scapă din această viață fără a experimenta durere sau nedreptate. Și unii oameni sunt împovarati cu mult mai multe greutăți decât alții. Unii oameni se pot simți ca și cum nu ar exista nicio scăpare pentru ei, se pot simți fără speranță, se pot simți ca și cum nimănui nu-i pasă.
Cum restabilim dreptatea într-o lume care este profund nedreaptă? Ce facem când ajungem în locul în care nu știm ce să facem?
Nu există un răspuns ușor. Pedeapsa nu este răspunsul. Renunțarea nu este răspunsul. Trebuie să găsim propriile răspunsuri, chiar dacă poate părea peste puterile noastre. Dar… tot ce trebuie să facem mai întâi este să încercăm.” – Piper Kerman’s memoir “Orange Is the New Black”