Cum e să fii copilul unor părinți care par ne-adulți? Să trăiești zilnic cu teama că ar putea fi în pericol, poate pentru că fumează prea mult, consuma des alcool sau alte substanțe, se ceartă prea mult, sau au probleme de sănătate, de care se plâng necontenit, dar de care nu se îngrijesc defel?
Cum e să fii copilul unor părinți care par ne-adulți pentru că plâng pe umărul tău de copil toate problemele din relația lor de cuplu? Să te temi că se urăsc și se vor despărți, dar și mai tare să te temi că, dacă ar rămâne împreuna, s-ar putea răni și i-ai putea pierde definitiv? Să sângerezi în tine pentru că pare imposibil să alegi între cele doua variante – să rămână împreună sau să se despartă și să ajungi să admiți, într-un final, că vrei doar să se termine totul odată, pentru că nu mai poți suporta tensiunea?
Cum e să fii copilul unor părinți care par ne-adulți pentru că realizezi că nu te poți bizui pe ei și că ești nevoit să faci singur multe lucruri prea grele pentru tine, nepermițându-ți să recunoști că nepăsarea lor nu este normală?
Cum e să fii copilul unor părinți care par ne-adulți pentru că te încarcă direct sau indirect cu toate greutățile lor, iar tu crezi cu ardoare că TREBUIE să poti să-i ajuți, pentru că ei înseamnă tot universul tău de copil și ai nevoie să-i știi bine, ca să poți rămâne conectat cu ei și să poti supravietui?
Cum e să fii copilul unor părinți care par ne-adulți pentru că te expun să auzi, să vezi, să simți prin toți porii lucruri anormale în mod normal, dar care ajung să reprezinte normalitatea ta, pentru că nu ai altă realitate?
Îmi imaginez cât de greu și obositor este pentru tine. Și știu că, atâta timp cât părinții tăi vor continua să rămână ne-adulți, tu, indiferent cât de mic ești, vei deveni ADULT, tu vei deveni PĂRINTELE părintelui tău. Iar acest rol, de protector al celorlați (dar prea puțin al tău), bazat pe instinctul de supraviețuire, te va urmări toată viața, chiar dacă acele scenarii tulburătoare se vor fi terminat cu mult timp în urmă…
Copil fiind, eu am trăit într-un astfel de scenariu și am avut un astfel de rol. Știu cât de multă suferință îi poate produce unui copil. Și mai știu că un părinte nu ajunge ne-adult din ne-iubire față de copil. Părintele își iubește copilul, și încearcă să facă tot ce poate pentru el. Uneori, însă, îi este atat de greu cu toate, încât uită cine este el în relația cu copilul și amestecă debusolant relațiile, ignoră granițele sănătoase, sau explodează emoțional în momentele de maximă vulnerabilitate.
Scopul acestui articol nu este sa judece. Scopul acestui articol este să-i ajute pe părinți să conștientizeze și să corecteze eventualele scăpări. Nu există părinte perfect și nici rețetă pentru a fi părinte perfect, dar există părinți suficient de buni pentru copiii lor, părinți care învață din mers. Un rol de adult sănătos bine consolidat îl ține pe părinte într-un contact strâns cu responsabilitatea de a fi mereu doar părintele bun pentru copilul său, fără a exista vreodată riscul ca cele două dimensiuni din relația parentală, cea de părinte și cea de copil, să se inverseze. Pentru întărirea acestor competențe de adult sănătos și părinte suficient de bun, noi toți putem avea nevoie de ajutor, mai ales în momentele vulnerabile din viața noastră. Este un act de curaj să ne arătăm vulnerabilitatea și să cerem ajutorul. Și, mai ales, este un act sănătos pentru noi și pentru copiii noștri.
Mai multe informații despre parentificare găsiți mai jos!
“Parentificarea se poate încadra în cel puțin două categorii:
1) logistică:
- pregătirea meselor,
- îngrijirea copiilor mai mici,
- efectuarea treburilor casnice,
- câștigarea de bani sau
- gestionarea bugetului familiei,
2) sprijin emoțional:
- identificarea și comunicarea nevoilor emoționale ale părinților,
- confident parental,
- pacificator sau
- mediator
Care este problema cu parentificarea copiilor?
Cercetările sugerează că parentificarea emoțională poate face cel mai mare rău. Copiii nu sunt suficient de dezvoltați emoțional pentru a satisface nevoile emoționale ale unui adult. Astfel, un copil în această poziție este în mod inerent traumatizat. Trauma este experiența unui factor de stres care depășește resursele de adaptare ale unei persoane. Copiii care sunt parentalizați în îngrijitori emoționali pot dezvolta un sentiment profund de inadecvare, lipsă de valoare și vinovăție pentru că nu sunt capabili să satisfacă această cerere . De asemenea, ei învață să nu depindă de adulți pentru protecția de care au nevoie. Deoarece mama și/sau tata nu sunt capabili să aibă grijă de ei înșiși, cu atât mai puțin de copil, copilul parentat trebuie să caute controlul total asupra oamenilor și situațiilor. Alternativa în care nimeni nu are grijă de nimeni nu poate sta în picioare,
Deși parentificarea perturbă dezvoltarea naturală a unui copil, daunele pot varia. Cea mai puțin distructivă formă de parentificare apare atunci când un copil este împovărat cu satisfacerea nevoilor logistice (de exemplu, luarea unui loc de muncă pentru a întreține familia, gătirea meselor etc.), dar copilul primește recunoaștere și apreciere de la părinți .
Cea mai dramatică formă de parentificare este atunci când se așteaptă de la copil să satisfacă nevoile emoționale ale părinților, fără a primi recunoaștere sau recunoștință .
În aceste cazuri, copiii ajung la concluzia că trebuie doar să se abandoneze și să aibă grijă de părintele lor . Cel mai rău dintre toate este că un astfel de copil poate concluziona că nu merită genul de îngrijire de care are atât de multă nevoie. A dori, ceea ce nu credem că merităm să primim, poate fi rușinos și umilitor. Aceste credințe și sentimente care rezultă sunt incluse în simțul de bază al copilului și îi pot face viața lipsită de bucurie și plictisitoare,
Când un părinte le înmânează copiilor lămâi emoționanle, ei încearcă să facă limonadă. Dacă părintele necesită un comportament de îngrijire, copilul îl asigură. O modalitate obișnuită de a încerca să facă această limonadă imposibilă este să devină „eroul” familiei sau dependentul de muncă.
Copilul „workaholic” se străduiește – și devine adesea – o vedetă la domiciliu și la școală. El dezvoltă o atitudine și un spirit de „poate face”, menite să compenseze deficitele părinților săi. În mod tragic , copilul dependent de muncă poate simți că trăiește o viață dublă: 1) imaginea exterioară a unei persoane cu performanțe înalte, care preia conducerea vs. 2) sentimentul interior de a nu îndeplini așteptările sale perfecționiste și nerealiste .
Adulții parentați își vor menține aparența de a fi angajatul, părintele etc. perfect și, totuși, vor ascunde vicii secrete . Abuzul de substanțe/dependența și/sau infidelitatea pot deveni părți ale vieții private. Ei se pot simți îndreptățiți de convingerea că, oricum, celorlalți nu le pasă cu adevărat de ei. Dacă au găsit o modalitate de a simți plăcere – se gândesc – ei bine o merită. Aceasta a fost cu siguranță situația din copilărie, când nu erau îngrijiți cu adevărat . Cu toate acestea, ca adulți , ei pot avea foarte bine un partener și/sau prieteni cărora le pasă, dar acest fapt este adesea nerecunoscut de ei, din cauza faptului că nu au internalizat modelul de a avea încredere în ceilalți. Pe de altă parte, astfel de persoane relaționează cu ceilalți, având la bază convingerea – de obicei inconștientă – că nevoile celorlalți sunt mai importante decât ale lor.”
Deși pot părea părtinitoare, terapia ajută în rezolvarea problemelor generate de traumele parentificării.